În aceste zile apar niște contradicții obiective între necesitățile medicinale și organizatorice și rânduielile tradiționale statornicite de veacuri. Credincioșii sunt puși în fața alegerii – să respecte întru totul rânduielile strămoșești sau să se conformeze cerințelor sanitare?

Am răscolit prin arhiva personală și am dat de un articol care, mi se pare, demonstrează că oricâte și oricare ar fi încercările prin care trece biserica și credința, până la urmă adevărul divin învinge. Mucenicia bisericii n-a făcut decât s-o întărească. Iar actualele măsuri de izolare și distanțare socială nu sunt nici pe departe semne de mucenicie, sunt doar niște mici și efemere incomodități care ne amintesc de îndemnul Mântuitorului de a-i da Cezarului ce a Cezarului și lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu.

Viața cotidiană religioasă în Moldova sovietică în primii ani postbelici.
1944-1949

Acad. Valeriu Pasat,
Academia de Științe a Moldovei, mun. Chișinău
Argument.

Este în afara oricăror discuții că anul 1940 a fost un moment de cotitură atât pentru România în ansamblu cât și pentru Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței, dat fiind caracterul profund, radical al rupturii produse în destinul locuitorilor. Ceea ce a urmat în anii 1940-1949, nu a fost decât o succesiune de regimuri autoritare, dictatoriale și totalitare, mai intervenind și consecințele dramatice ale celui de al Doilea Război Mondial, cu operațiuni militare purtate în ambele direcții. Este suficient de remarcat că, în numai șase ani (1939-1945), acest ținut a trecut din mână în mână de trei ori, cunoscând, de fiecare dată, nu numai redenumiri ale teritoriului (Basarabia în 1939-1940; RSS Moldovenească în 1940-1941; iarăși Basarabia în 1941-1944 și iarăși RSS Moldovenească după august 1944) și amputări teritoriale, ci și toate ororile proprii schimbării regimurilor de administrare, însoțite de modificări radicale ale structurii sociale a populației, de dezorganizarea economiei și de atacuri administrative asupra culturii și valorilor morale, religioase ale populației [1].

La modul general, în cadrul perioadei cuprinse între iunie 1940 și iunie 1941, puterea sovietică a încercat transpunerea în viață a așa-numitei „revoluții culturale”, prin care s-a urmărit înlăturarea sistemului învățământului public, a literaturii, artei, presei, culturii și tradițiilor creștine românești în Basarabia. Revoluția culturală declanșată în acel an a urmărit obiectivul inducerii ideologiei marxist-leniniste în rândul populației, în vederea creării unei culturi cosmopolite și „internaționaliste”.

Așa cum declanșarea celui de al Doilea Război Mondial și a războiului germano-sovietic au întrerupt derularea plenară a preconizatei „revoluții culturale” în Basarabia, procesul respectiv a fost reluat de puterea sovietică chiar din august 1944, un rol extrem de important revenindu-i religiei creștine. Credința strămoșilor primită prin botez în limba obișnuită a slujbei, originalitatea obiceiurilor religioase ale poporului și tradițiile relațiilor reciproce dintre episcop, cler și enoriași – toate acestea constituiau o parte extrem de importantă a universului spiritual al populației. Religiozitatea profundă a populației și activitatea bisericească intensă au fost realități, de care inclusiv puterea sovietică a fost nevoită să țină cont.

În baza unor date mai puțin cunoscute sau inedite de arhivă și valorificând cele mai recente contribuții istoriografice în domeniu, prezentul studiu încearcă o reconstituire a vieții cotidiene religioase în Moldova sovietică în primii ani postbelici, începând cu toamna anului 1944 și până la cel de-al doilea val masiv de deportări din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949.

Criza infrastructurii bisericești. Exodul clericilor în România

„Toamna anului 1944 – își amintea Varlaam Chirița, – a trecut aici în necontenite explozii de mine și bombe împrăștiate de război peste chipul pașnicei Moldove” [2]. Anume atunci, când încă mai continuau bătăliile, s-au desfășurat în paralel două procese – „deromânizarea” parohiilor ortodoxe, restabilirea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, pe de o parte, și instituirea controlului statului sovietic asupra ortodoxiei din Moldova – republică recunoscută drept cea mai religioasă dintre toate republicile ortodoxe ale URSS. A început existența contradictorie, plină de dramatism interior, conflicte și fricțiuni a comunității ortodoxe basarabene sub mâna grea a statului comunist. Clericii și mirenii moldoveni erau nevoiți de acum înainte să păstreze credința strămoșilor, adaptându-se la bizarele meandre și zigzaguri ale politicii bisericești a Moscovei.

Trecerea parohiilor moldovenești sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse se desfășura pe fundalul compromisului la care au ajuns încă în 1943 Patriarhia Moscovei cu Stalin. Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Sovietul Comisarilor Poporului al URSS, înființat în cadrul acestui compromis la 7 octombrie 1943, avea menirea să controleze activitatea bisericii și să asigure legătura operativă între conducerea țării și Patriarhatul Moscovei. Numindu-l (mai întâi prin cumul) în funcția de președinte al Consiliului pe ofițerul activ al NKGB al URSS G. G. Karpov, Stalin a asigurat continuitatea formelor specifice de control al activității Bisericii Ortodoxe Ruse, iar din anul 1938 (după lichidarea Comisiei centrale permanente pentru chestiunile cultelor de pe lângă Comitetul Executiv Central al URSS) de acest control se ocupa în principal poliția secretă – NKVD, iar apoi NKGB al URSS. În teritoriu (în republici, ținuturi și regiuni) a fost înființată instituția împuterniciților pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă organele executive ale puterii. Astfel, statul a organizat de fapt un sistem de control dublu asupra bisericii. În primul rând, prin ierarhia bisericească de sus până jos, într-al doilea, prin împuterniciții Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse care contacta strâns cu arhiereii cârmuitori. Istoricii apropiați de Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate considerau compromisul lui Serghie cu regimul sovietic pentru salvarea bisericii drept nejustificat și chiar îl numesc un mit anticreștinesc, anti-bisericesc [3]. Autorul unei populare în lumea anglofonă lucrări despre biserica ortodoxă, episcopul Kallistos, reflectând despre cauzele libertății relative a Bisericii Ortodoxe Ruse după cel de-al Doilea Război Mondial afirma chiar, că biserica ortodoxă rusă nu a fost salvată de aflarea la conducere a lui Serghie, ci catastrofa istorică – războiul, precum și, ceea ce este și mai substanțial, fermitatea religioasă a poporului rus [4]. Oricum ar fi, anume datorită ”compromisului serghianist” Moldova, care a ajuns în componența URSS deja după atacurile fără precedent din anii 1920-1930 asupra bisericii și a credincioșilor, a reușit după război să restabilească și să păstreze în decursul unei perioade lungi de timp (practic până la sfârșitul anilor 1950) o infrastructură bisericească destul de dezvoltată pentru URSS, deși mai comprimată în comparație cu perioada românească. Chiar și în pofida numărului mic al populației republicii, comunitățile bisericești moldovenești au contribuit la extinderea substanțială a bazei parohiale a Bisericii Ortodoxe Ruse.

În primii ani postbelici analfabetismul în masă a populației, care însemna de fapt lipsa de acces la propaganda comunistă tipărită, religiozitatea tradițională, experiența acumulată încă în România regală a acțiunilor solidare în masă, religioase ca formă și politice ca orientare creau premise pentru ca cei nemulțumiți și supărați să vorbească despre problemele actuale ale vieții în limba creștinismului. Nu este de mirare că temerile și anxietățile țăranilor luau forma profețiilor, predicțiilor, viziunilor sfinte și miracolelor. După război, în raionul Soroca erau răspândite zvonuri precum că dintr-o fântână de acolo în fața unei femei a ieșit un bătrân îmbrăcat în alb din cap până în picioare și i-a spus: „Să nu vă așteptați viață bună, rugați-vă”. Mii de oameni și-au lăsat munca și timp de câteva zile au tot mers la acea fântână (au vizitat-o peste 20 000 de persoane) [5]. Seceta care s-a declanșat în curând, în 1946, când, după spusele preotului L. F. Cuceriavâi (aprilie 1947), „mor atât de mulți încât nu reușesc să-i înmormânteze, iar cei care trăiesc se hrănesc cu ce le cade sub mână: mănâncă pisici, câini morți și chiar și oameni și pe copiii lor”, a făcut profeții de acest gen destul de convingătoare. Și cu toate că același Cuceriavâi se plângea că „datorită acestui regim oamenii au devenit răi și necredincioși… se uită la noi, la preoți, ca la fiare, ne scuipă, ne înjură și chiar ne bat”, anume lui Dumnezeu îi adresau țăranii rugăciunile lor, percepând cu încredere răspunsurile la întrebările actuale ale vieții care sunau în contextul religios care le era cunoscut. Cu toată înfricoșarea clericilor moldoveni rămași pe teritoriul moldovenesc, unii dintre ei îndrăzneau totuși să afirme că, de exemplu, seceta din anul 1946 a devenit o pedeapsă a Atotputernicului pentru intrarea în masă a moldovenilor în colhozuri. Predicile de acest fel erau deosebit de periculoase pentru autorități în condițiile concrete ale Moldovei postbelice. Aici, cuvintele păstorului aveau o pondere cu mult mai mare, decât, de exemplu, în Rusia sovietică, unde comuniștii au cultivat timp de decenii ateismul.

După cum reiese din avizul Secției cultură a Comisiei Extraordinare de Stat „pentru depistarea și investigarea nelegiuirilor cotropitorilor germano-fasciști și ale complicilor lor” cu privire la „prejudiciul provocat de cotropitorii germano-români întreprinderilor și instituțiilor RSS Moldovenești”, în urma acțiunilor militare în Moldova au fost distruse în întregime 44 de biserici și 2 capele, au fost parțial deteriorate 22 de lăcașuri [6]. Au ajuns într-o stare grea mănăstirile. O parte din călugări, după cum raporta împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova Volkopialov la 1 februarie 1945, „împreună cu bunurile mănăstirilor și majoritatea egumenilor s-au evacuat și au fost amplasați temporar în mănăstirile din România, păzind proprietățile aduse cu ei. Rezerve enorme de cereale, vin, vite au fost răpite de trupele germano-române. Semănăturile din anul 1944 au fost distruse în întregime, trupele inamicului au staționat în mănăstiri din martie până în august” [7]. Totodată, împuternicitul informa despre „starea incertă a mănăstirilor, nesiguranța în ceea ce ține de existența lor ulterioară, constatată la începutul venirii în Moldova a orânduirii sovietice” [8].

Documentele referitoare la mănăstiri și economia mănăstirească în anii postbelici dezmint unele judecăți naive emise la timpul lor în istoriografia rusă. Astfel, M. V. Șkarovski afirma că inițiativa autorităților locale (mai concret, în Ucraina și Moldova) de evacuare a călugărilor și de confiscare a proprietăților funciare ale mănăstirilor în anii 1944-1945 „a provocat nemulțumirea centrului, în primul rând din considerente economice. Este vorba de faptul că multe mănăstiri (în principal în Ucraina și Moldova) aveau gospodării înstărite. Se ocupau de agricultură, pomicultură, artizanat, diferite meșteșuguri”. Autorul consideră că mănăstirile trebuiau, conform planului conducerii sovietice, nici mai mult nici mai puțin, „să hrănească țara devastată” [9]. Reiese că din această cauză Moscova nu i-a permis conducerii moldovenești să le transmită terenurile și gospodăria mănăstirească sovhozurilor, colhozurilor, instituțiilor de învățământ etc. În sprijinul punctului său de vedere Șkarovski citează date despre suprafața arabilă, livezile și viile mănăstirilor moldovenești. Dar chiar și din aceste date este clar că nici cele 754 ha de pământ arabil (chiar împreună cu cele 346 ha de livezi și vii) ale mănăstirilor moldovenești, nici cele 2000 ha atribuite prin hotărârea Sovietului Miniștrilor al URSS „Cu privire la mănăstirile ortodoxe” (29 mai 1946) nu puteau nicidecum ”să hrănească țara devastată”, fără a mai vorbi de faptul că economia mănăstirească era la limita epuizării din cauza secetei, recoltei proaste și foametei din anii 1946-1947. Mănăstirile nu se puteau hrăni nici pe ele însele, cereau ajutor de la stat și chiar îl și primeau.

„În anii războiului și ai ocupației temporare germano-române a Moldovei, – scria împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, P. Romenski, – economia mănăstirilor a decăzut, iar în primii ani postbelici 1945-1946 ca rezultat al recoltei proaste care a afectat Moldova din cauza secetei mari s-a încetinit în mare parte restabilirea ei și abia începând cu anul 1947 un șir de mănăstiri au început să-și restabilească economia. Economia celorlalte mănăstiri continua să rămână la nivelul jos de mai înainte și din partea lor nu sunt întreprinse măsuri vizibile pentru restabilirea ei, iar în unele mănăstiri ea chiar decade tot mai mult” [10].

Rezultatul cel mai evident al crizei economice generată de ruina postbelică și doar parțial provocată de acțiunile autorităților republicane a fost „autodesființarea” unor mănăstiri. După anul 1940, componența mănăstirilor se schimba permanent. În anii 1941-1944 și-au încetat existența mănăstirea de bărbați Veverița și mănăstirea de femei Iserlia Nouă și, odată cu aceasta, a fost înființată în 1943 o mănăstire nouă – mănăstirea de bărbați Zloți; în 1946 s-a autodesființat mănăstirea de femei Frumoasa, prin fuziunea ei cu mănăstirea de femei Hirova; în 1947 s-a autodesființat mănăstirea de bărbați Condrița și mănăstirea de bărbați Bocănești. Aici erau doar 3 persoane călugărite, nu avea o gospodărie proprie, transformându-se în cele din urmă în biserică parohială.

Amintindu-și de vremurile grele de după război, egumenul Vadim (V. N. Tretiacenko) [11] de la mănăstirea Chițcani, care a fost în a doua jumătate a anilor 1940 economul, trezorierul și ajutorul starețului acesteia, povestea: „…era greu după război, catedrala noastră cea mare a ars în timpul războiului, dar eu m-am apucat și am restabilit toate clădirile, am restabilit livada de 15 ha, am mai sădit în ea 1200 de pomi, <…> ei sunt roditori. [În locul] celei de-a doua livezi era pământ gol și am sădit 260 de meri și 2000 de butuci de viță de vie <…> , am făcut o fântână arteziană de 152m, un compresor de aer care să pompeze apă – 40 de litri pe oră. Am călătorit mult în vagoane, expediam merele mănăstirești, în anul foametei am mers după cartofi în Ucraina de Vest, tot timpul am înghețat în drum și am degerat, uneori mă istoveam, nu mâncam câte două-trei zile, am fost nevoit să sufăr foarte mult, ca un martir, pentru restabilirea mănăstirii” [12].

Dar problemele principale ale comunității ortodoxe moldovenești nu constau în prejudiciul material adus de război infrastructurii bisericești și monastice. Preotul Leonid Fiodorovici Cuceriavâi a lăsat o mărturie elocventă a situației de criză a bisericii care s-a creat după terminarea războiului în Moldova [13]. În timpul războiului el a trăit în România, în orașul Râmnicu Vâlcea, unde a absolvit seminarul teologic. În august 1945 a venit la Chișinău în virtutea repatrierii și a lucrat la episcopia Chișinăului. La 17 aprilie 1947 Cuceriavâi i-a trimis (prin fratele său, militar în Armata Sovietică, aflat în România) în România exarhului mănăstirilor, Gherontie Ghenoiu, o scrisoare cu următorul conținut: „Dubăsarii și toate satele românești care se află pe cealaltă parte a Nistrului, – scria preotul, – îi aparțin Republicii Moldovenești și intră în componența eparhiei Chișinăului… iar la noi e foamete mare, oamenii mor cu zecile. Mănâncă câini, pisici și tot felul de mortăciuni. Dumnezeu atotputernicul ne-a pedepsit foarte greu. Totul este foarte scump, produsele sunt imposibil de găsit, nu este nimic ce am putea vinde pentru a face rost de bani… oamenii nu au în ce se îmbrăca, iar despre combustibil nici nu poate fi vorba. Biserica este separată de stat și școlile și statul de biserică. Statul nu subvenționează biserica, ea există din propriile mijloace adunate de la credincioși. Biserica plătește impozite mari la stat.., iar Credința a slăbit simțitor, domnește ateismul și preoții sunt pângăriți la fiecare pas. … Multe biserici din Basarabia s-au închis. Dacă poporul nu s-ar interesa de ele, statul ar închide toate bisericile și le-ar transforma în cluburi, depozite” [14].

Potrivit datelor Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, în 1944 cel puțin 50% din bisericile RSS Moldovenești și-au pierdut clerul [15]. Imediat după intrarea trupelor sovietice în județele Soroca și Bălți, aici nu activau majoritatea lăcașurilor, „dat fiind că 80-90% din preoțime era constituită din români care au fugit odată cu retragerea armatei române din Moldova” [16]. „Masa de bază a preoților, – scria în februarie 1945 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, – s-au evacuat în România, luând cu ei toate bunurile bisericești. Partea preoților rămasă în Moldova, la fel, de regulă, și-au scos familiile, precum și bunurile personale și bisericești în România” [17]. Abia peste câțiva ani după sfârșitul războiului (în anii 1946-1947) o parte din clerici s-au întors în Moldova sovietică din România, în virtutea repatrierii [18].

Preoțimea reprimată

În iulie 1944, NKGB (Comisariatul Poporului al Securității de Stat) al RSS Moldovenești a apreciat poziția politică a clericilor și călugărilor rămași în Moldova în felul următor: „În prezent NKGB RSSM nu a înregistrat nici un fel de manifestări antisovietice dușmănoase din partea preoțimii și a activului bisericesc rămase pe teritoriul eliberat al RSSM”. Mai mult decât atât, „majoritatea preoților își declară în mod public atitudinea loială față de Puterea Sovietică” [19]. La o concluzie analoagă a ajuns în februarie 1945 și împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, remarcând, totuși, că „preoții care primeau în timpul dominației române în Moldova între 18 și 35 de mii de lei lunar, pe lângă veniturile din săvârșirea ritualurilor religioase, și-au păstrat simpatia pentru trecutul apropiat” [20]. Nu e de mirare, dacă luăm în considerație faptul că preoții nu beneficiau de nici un fel de ajutor de la statul sovietic (spre deosebire de cel român), deși din partea lor parveneau solicitările acestui ajutor.

Atâta timp cât continua războiul, aprecierile de acest fel ale loialității preoțimii era însoțită de o oarecare pasivitate a organelor de represalii. Însă în scurt timp mașina represivă a început să funcționeze în regim obișnuit. După „săpuneala” primită în luna mai 1945 de la împuternicitul NKVD-NKGB al URSS pentru Moldova, N. Golubev, care a acuzat organele securității de stat ale republicii de „munca extrem de slabă în rândul preoțimii, clericilor și sectanților”, precum și de racolarea lentă a „obiecților”, concluzia privind loialitatea clericilor a fost, pe semne, pusă la îndoială. Securiștii s-au pus zelos pe treabă. Practica represiunilor în raport cu slujitorii altarului se întemeia în primul rând pe ”datele furnizate de agentură despre „antrenarea pe larg în timpul ocupației de către organele de spionaj germano-române a preoțimii și a altui activ bisericesc și sectant în munca de spionaj și alte munci dușmănoase contra Uniunii Sovietice”. Unii clerici nu au fost acuzați doar de complicitate fățișă cu autoritățile ocupante, ci și de colaborarea „cu organele române de spionaj și contraspionaj și de trădarea activiștilor sovietici” [21].

Acțiunile însă nu se limitau la aceste acuzații, care erau, într-o măsură sau alta, inteligibile și întemeiate. Drept temei pentru represiuni puteau servi informațiile obținute pe diferite căi, inclusiv din surse tipărite românești deschise, despre participarea activă a unor sau altor preoți la „românizarea” comunității ortodoxe din Basarabia. Activitatea de acest gen era echivalată cu agitația și propaganda antisovietică, ceea ce însemna în realitate pedepsirea inevitabilă a celor care manifestau osârdie la îndeplinirea însărcinărilor patriarhatului român și pe care puteau pune mâna organelor de represalii. Luând în considerație situația tensionată de la sfârșitul războiului și tranziția la viața pașnică, astfel de invective ale serviciilor speciale la adresa preoțimii sunau amenințător: „Preoțimea bisericilor basarabene, răspândind în rândul populației stări de spirit naționaliste-fasciste, folosind în același timp influența religioasă, înrădăcinau pe larg ura față de Uniunea Sovietică” [22]. Ministerul Securității de Stat al RSS Moldovenești, „ca rezultat al examinării unui șir de publicații bisericești din perioada ocupației” a depistat ”un șir de preoți – autori ai unor articole cu conținut antisovietic (Antonovici, Cuculschi, Socolov, Florea, Flocea, Procopan, Șelaru – toți au fost arestați), care în revista „Luminătorul” și altele descriau „batjocorirea” de către puterea sovietică a religiei și preoțimii și propriile lor „suferințe”, lăudând concomitent „timpul luminos și fericit” venit odată cu sosirea ocupanților” [23].

MGB a alcătuit o listă destul de lungă a crimelor clericilor basarabeni contra puterii sovietice în perioada războiului. În lista celor reprimați a ajuns, de exemplu, preotul Ceachir, care desfășura în Basarabia activitatea de misionar, „efectua o muncă religioasă vastă în rândul populației și a obținut pentru aceasta aprobarea autorităților bisericești din România și avansarea în funcție, devenind secretar al consistoriului duhovnicesc din Chișinău”. Pe un alt misionar arestat, preotul Florea, – care ar putea constitui subiectul unui studiu aparte, – organele securității de stat l-au constrâns să recunoască că a rostit predici antisovietice, s-a pronunțat prin intermediul ziarelor și radioului, a organizat procesiuni de rugăciune care de asemenea ”aveau un caracter antisovietic” [24].

După reinstaurarea Puterii Sovietice în Basarabia, la vechile „păcate antisovietice” au fost adăugate altele, noi. Unii preoți au fost acuzați de „activitate antisovietică organizată”. Drept un astfel de antisovietic a fost declarat, de exemplu, preotul din satul Parcani, județul Soroca, Cechirco, care după cum afirmau organele securității de stat, în iunie 1944 „a efectua munca de convocare a unei consfătuiri ilegale a preoțimii în raioanele eliberate ale Basarabiei, cu punerea la ea a chestiunilor ce țin de intensificarea activității religioase și a propagandei naționaliste”. Se presupunea că la capitolul componența participanților această acțiune va fi „strict național-basarabeană”, ceea ce excludea participarea la ea a preoților ruși, dat fiind, în opinia inițiatorului consfătuirii, „nu se poate avea încredere în aceștia” [25].

Consfătuirea preconizată nu a avut loc din cauza că la ea nu s-a prezentat majoritatea participanților desemnați. Aceasta confirmă în mod indirect concluzia privind indiferentismul politic și loialitatea clericilor care au rămas în Moldova sovietică și care aveau senzația că se află în stare de asediu. Însă această loialitate nu a împiedicat organele securității de stat să efectueze arestări ale membrilor „grupului antisovietic naționalist”, care, chipurile, continuau „munca naționalistă sub acoperirea bisericii”. Cechirco a fost declarat „naționalist român și adept al unirii Basarabiei cu România”. Potrivit anchetei, el spunea „că slujba trebuie oficiată doar în limba română, predicile trebuie să se bazeze pe materialele istoriei românești și astfel să fie educat poporul în spiritul iubirii pentru România”, iar preoții și dascălii să fie puși doar din oameni de-ai lor, basarabeni care pot să mențină în rândul populației naționalismul românesc”. Poliția secretă sovietică îi incrimina lui Cechirco chiar și faptul că el, slujind ca preot în circa 18 sate, a pus în ele dascăli dintre oameni care îi erau devotați și credincioși lui. Acuzații la fel de absurde le-au fost prezentate și altor preoți arestați – Armaș [26], Trofimov și Cuculschi, care „au scopuri antisovietice, tindeau să ocupe locuri de conducere – de arhierei” [27].

I-au amintit de vechile lui greșeli și arhimandritului de stil vechi Chirița, preotului bisericii din satul Pitușca, raionul Chișinău. Numele lui a fost menționat deja în repetate rânduri în cartea noastră. Arestat în aprilie 1946, arhimandritul a fost declarat un „naționalist moldovean de seamă” care în decursul anilor 1944-1946 a dus „o muncă activă pentru a rupe biserica basarabeană de patriarhia Moscovei”. Securitatea de stat subînțelegea în cuvintele „muncă activă” gândurile expuse de Chirița despre caracterul particular al bisericii basarabene. El era sigur că această specificitate „e necesar să fie păstrată în interesele naționalității moldovenești”. Chiriță era convins că biserica basarabeană trebuia să fie condusă doar de un episcop din rândul moldovenilor subordonat formal patriarhiei Moscovei [28].

Ministerul securității de stat afirma că dispune de date și despre diferitele „manifestări ostile” ale unui șir de alți preoți [29]. De activitate dușmănoasă și agitație proromânească atât în timpul războiului, cât și după el au fost acuzați stareții câtorva mănăstiri [30]. În total în noiembrie 1946 Ministerul securității de stat al RSS Moldovenești a raportat lichidarea a 17 „organizații și grupuri de orientare religioasă”, arestarea a 71 de persoane și instrumentarea dosarelor împotriva a încă 180 de persoane [31].

În urma unor astfel de acțiuni ale organelor MGB, care s-a suprapus pe consecințele grave ale războiului și fuga clericilor români de Armata Roșie, viața bisericească din Moldova a fost pe un timp dezorganizată și a intrat în declin. Clericii moldoveni, chiar și cei care își demonstrau smerenia și apolitismul, nu se puteau simți în siguranță. Căci în anii 1941-1944 ei au reprezentat practic cu toții în Basarabia patriarhatul român, au predicat, de voie sau de nevoie, în numele lui și conform indicațiilor lui. În anul 1946 o parte considerabilă a preoțimii continua să rămână suspectată de autorități. „Sub aspectul componenței preoțimea Moldovei este cât se poate de eterogenă”, scria la 3 aprilie 1946 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, P. N. Romenski, „Aici sunt și preoți localnici moldoveni (majoritatea) și ruși, locuitori băștinași ai Moldovei, și preoți veniți aici din RSSU și din regiunile vestice ale Uniunii Sovietice, și preoți din rândul călugărilor mănăstirilor din partea localului etc.” [32].

Din cei 269 de clerici înregistrați în primăvara anului 1946 de împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, 168 de persoane în timpul războiului „s-au aflat pe un teritoriu ocupat de dușman, ba chiar o parte dintre ei i-au servit pe ocupanții germano-români în calitate de popi-misionari pentru răspândirea religiei în așa-numita de români Transnistria. Potrivit datelor lui P. Romenski, dintre preoții înregistrați de el doar 61 de persoane erau „reîntorși”, adică „în anul 1944, în timpul eliberării Moldovei de către Armata Roșie, au fugit împreună cu cotropitorii germano-români în România, iar apoi s-au întors înapoi de acolo în cadrul repatrierii” [33]. Mulți preoți care au fugit, informa împuternicitul, continuă să rămână până în prezent în România [34]. E puțin probabil ca toate acestea să fie vrednice de mirare. Ar fi fost greu de așteptat de la clericii fugiți în România să se întoarcă de bună voie fără vreo necesitate stringentă de a o face – circumstanțe familiale etc. Cu atât mai mult cu cât unii repatriați au devenit în scurt timp victime ale represiunilor politice.

Chestiunea revenirii „preoților fugari” în parohiile moldovenești a fost pusă de delegația Bisericii Ortodoxe Ruse în fața Patriarhului României la mijlocul lunii mai 1945. Răspunsul dat de Nicodim patriarhului Alexie a fost destul de evaziv: „Noi le-am adresat deja, Preafericitule, acestora cele mai vii dojeni pentru faptul că și-au părăsit credincioșii. Ei și-au părăsit postul și și-au lăsat turma fără păstor. În realitate acești preoți au fugit de război și noi îi ajutăm să trăiască până în momentul întoarcerii, care nu este departe. Cu mult înainte de sosirea delegației Dumneavoastră noi am rugat guvernul român să clarifice această chestiune dureroasă care este totodată și obiectul unei hotărâri aplicate în condițiile armistițiului. Noi am adus la cunoștință deja părerea noastră și acum această chestiune le privește doar pe autoritățile statului” [35].

Puțini erau cei care doreau să se întoarcă de bună voie în țara în care la adresa preoțimii răsunau în permanență acuzații și amenințări. „În rândul preoțimii locale”, afirma același Romenski, „încă mai sunt destul de multe elemente dăunătoare și periculoase, predispuse dușmănos față de puterea sovietică, pătrunse de spiritul românesc profascist, precum și persoane dubioase, aventurieri și escroci, care uneori nu au nimic în comun nici cu biserica, nici cu religia, care înșală și despoaie într-un șir de cazuri populația rurală, folosindu-se de sentimentele ei religioase” [36].

Majoritatea covârșitoare a clericilor a rămas mult timp ținta suspiciunii puterii sovietice. Aceasta a condus la faptul că mulți preoți au ajuns de fapt în afara câmpului juridic și au fost lipsiți de posibilitatea de a se legaliza în mod oficial. Se știe cu certitudine că nici chiar în februarie 1945, adică peste jumătate de an după revenirea Puterii Sovietice în Basarabia, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, nici măcar nu începuse înregistrarea preoților [37], ceea ce nu putea să nu sporească haosul organizatoric din comunitatea ortodoxă. În aceste condiții nefavorabile care se manifestau inclusiv prin deficitul cronic al preoților instruiți, comunitățile bisericești din Moldova sovietică încercau să compenseze mai întâi lipsa totală, iar apoi lipsa evidentă a numărului suficient al clericilor legali (înregistrați de autorități și desemnați de arhiereul cârmuitor) prin diferite mijloace avute la îndemână. „În multe parohii”, informa P. Romenski, „din care preoții au fugit în România, au rămas dascălii parohiali, care, într-un șir de cazuri, folosindu-se de sentimentele religioase ale populației locale, oficiază ritualurile bisericești la domiciliu (înmormântări, botezuri etc), iar uneori chiar și slujbe bisericești”, deși dascălii nu aveau dreptul nici să slujească de sine stătător, fără preot, în biserică, nici să oficieze ritualurile acasă la credincioși” [38]. Pentru a exclude posibilitatea unor astfel de încălcări Romenski solicita de la conducerea sa moscovită permisiunea pentru „înregistrarea dascălilor aflați în parohiile active (acolo unde nu sunt preoți, dascălii nu sunt înregistrați)” [39].

Însă principalul factor iritant atât pentru autoritățile laice, cât și pentru cele religioase erau impostorii numiți „autoproclamați”. Potrivit datelor Ministerului Securității de Stat destul de mulți dintre aceștia cutreierau pe atunci Moldova sovietică: „S-a depistat că deopotrivă cu slujitorii cultului religios de orientare ortodoxă înregistrați oficial pe teritoriul republicii operează un număr considerabil de aventurieri care se dau drept preoți și oficiază slujbele în bisericile inactive”. Toți oamenii aceștia în marea lor majoritate nu aveau un loc permanent de trai, practicau vagabondajul și, deci, se aflau ”în afara supravegherii comportamentului lor” [40], după expresia alcătuitorului documentului, atât din partea episcopului local, cât și a împuternicitului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de lângă Sovietul Miniștrilor al RSS Moldovenești.

O modalitate relativ legală de întregire a clerului rarefiat era numirea în funcția de preoți a călugărilor din numeroasele mănăstiri moldovenești. Se înțelege, însă, în același timp, că nici chiar cele 25 de mănăstiri moldovenești nu le puteau face față lacunelor infrastructurii bisericești. Nu este de mirare că în anii postbelici se producea activizarea grupurilor alternative (și ilegale) de credincioși ortodocși. Autoritățile erau preocupate îndeosebi de răspândirea pe larg a așa-numitei secte a inochentiștilor [41]. În octombrie 1946 Ministerul Securității de Stat al RSS Moldovenești a informat CC al PC(b) al republicii despre depistarea „unei formațiuni antisovietice clandestine a sectanților inochentiști”. Potrivit aprecierii poliției secrete, grupurile inochentiștilor existau în majoritatea localităților, în principal în județele Bălți, Soroca, Orhei și Chișinău. Inochentismul era deosebit de răspândit „în rândul călugărimii din mănăstirile active din Moldova și al preoțimii reacționare celei mai înapoiate” [42]. Și credincioșii ortodocși simpatizau cu inochentismul, luând în considerație mai ales rădăcinile lui ortodoxe. Ei interacționau cu inochentiștii, îndeosebi în cazurile în care parohiile rămâneau fără preot. Autoritățile laice și cele duhovnicești îl suspectau de simpatii față de inochentiști chiar și pe arhiepiscopul Venedict (Poliakov), despre care fapt vom arăta mai jos.

Probleme de administrare eparhială

Perioada de disensiuni și oscilații atât în treburile bisericești, cât și în relațiile dintre eparhie și clerici, a durat destul de mult. Comunitatea ortodoxă moldovenească nu s-a putut adapta imediat la condițiile modificate ale vieții religioase. Unii dintre puținii clerici moldoveni rămași în republică, după cum am mai scris deja, au devenit victime ale represiunilor polițienești, iar credincioșii s-au ciocnit de manifestările abuzului administrativ, de atacuri huliganice din partea autorităților locale: „evacuarea brutală și ilegală a bisericilor din clădirile publice ocupate de ele, evacuarea preoților din apartamentele ocupate de ei în casele bisericești, preluarea de la biserici a gheretelor care le aparțineau, interzicerea credincioșilor de a restabili și a repara bisericile, zădărnicirea slujbelor religioase etc” [43].

S-a dovedit nu prea reușită activitatea de restabilire a vieții bisericești a arhiereului administrator Ieronim (V. I. Zaharov) [44] trimis de Patriarhia Moscovei. „Obișnuiți să aibă un centru administrativ-duhovnicesc, preoțimea și credincioșii, – își amintea în aprilie 1945 arhimandritul Varlaam (V. M. Chirița), – așteptau cu nerăbdare să apară autoritatea duhovnicească pentru a avea indicații și orientare în noile condiții luminoase. În sfârșit în octombrie noi am aflat că la Chișinău este un arhimandrit de la Moscova” [45].

Ieronim s-a pornit la Chișinău la 19 septembrie 1944 [46]. Despre deplasarea sa în Moldova pentru „investigație” episcopul relatează în autobiografie [47]. El s-a aflat în această calitate nu prea certă până în decembrie 1944, după care a fost înălțat la rangul de episcop cu numirea în eparhia Chișinăului și a Moldovei. După hirotonirea în rangul de episcop Ieronim (Zaharov) a sosit la Chișinău la mijlocul lunii ianuarie 1945 doar pentru câteva zile. Fără a lăsa nici un fel de dispoziții în privința eparhiei, în afară de catedrală, Ieronim a plecat din nou de la Chișinău și s-a întors abia la începutul postului mare. „Astfel”, scria cu amărăciune Varlaam (Chirița), „la noi, în Moldova, după 9 luni de putere sovietică încă nu există nici un fel de administrație bisericească și nici un fel de dispoziții privind eparhia” [48].

În luna mai 1945 Ieronim a condus delegația Bisericii Ortodoxe Ruse la negocierile cu patriarhul român Nicodim. Negocierile vizau cele mai importante chestiuni pentru eparhia moldovenească: a calendarului nou și celui vechi, a bunurilor duse și a preoțimii din Basarabia și Ucraina care a plecat în România în timpul acțiunilor de război. În pofida asigurărilor lui Ieronim privind obținerea „unui acord reciproc în chestiunile abordate” (în raportul adresat președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Karpov), în realitate deplasarea s-a dovedit să nu fie chiar atât de reușită. În orice caz, patriarhul Nicodim al României, în mesajul de răspuns adresat patriarhului Alexie al Rusiei, s-a eschivat să dea răspunsuri deschise la întrebările ce-i fuseseră puse. Nu în zadar în Consiliu se considera că „apropierea în relațiile reciproce dintre biserici nu se produce pe linia patriarhiei române, ci pe linie civilă – pe aceea a ministerului Cultelor” [49].

Ieronim stăruia să-i fie transmise bisericii bunurile bisericești și obiectele de cult readuse din România [50], deși meritul lui personal rezida doar în faptul că el a pus la timp această chestiune în fața autorităților. Decizia principială a fost luată la Moscova încă în iunie 1944 [51]. De chestiunile practice ale restituirii bunurilor bisericești din România se ocupau autoritățile laice. În august 1945 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de lângă Sovietul Comisarilor Poporului al URSS i-a comunicat adjunctului președintelui Sovietului Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești, G. V. Kvasov: „din numărul obiectelor bisericești sosite din România, toate articolele de argint și de metal trebuie să-i fie transmise împuternicitului Consiliului, t. Romenski, care prin intermediul episcopului Chișinăului le va transmite bisericilor active. Obiectele transmise trebuie să fie în mod obligatoriu înscrise în registrele de inventar corespunzătoare ale bisericilor, iar transmiterea ca atare trebuie să fie perfectată printr-un act [52].

Judecând după toate aparențele, munca de repatriere a bunurilor bisericești decurgea destul de lent. În orice caz, la 3 aprilie 1946 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât: „Luând în considerație că ocupanții români au dus din Moldova în România bunuri bisericești semnificative și opere de artă importante, să i se propună t. Romenski să adune și să prezinte în Consiliu materiale întemeiate pentru abordarea de către Consiliu în fața C(omisiei) S(ovietice) de C(ontrol în România) a chestiunii căutării și readucerii lor în Moldova” [53]. Cât privește distribuirea bunurilor restituite prin parohii, în documente sunt prezente unele aluzii vagi la faptul că unele din cele restituite au ajuns la reședința lui Ieronim și în biblioteca lui personală, iar ulterior au fost furate de răufăcători necunoscuți.

Episcopul a încercat să organizeze așa-zisa „muncă patriotică” în parohiile Moldovei – colectarea donațiilor ”în fondul de ajutorare a familiilor pătimite ale eroilor Armatei Roșii” [54]. Însă nu prea a reușit. La o ședință a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse din aprilie 1946 s-a menționat că „munca patriotică a bisericilor și mănăstirilor în Moldova este organizată deocamdată prost”. Printre cauze au fost numite atât „lipsa de dorință a părții reacționare de orientare proromânească a preoțimii de a desfășura aceste acțiuni”, cât și „munca insuficientă cu preoțimea și influența slabă asupra ei a episcopului Ieronim Zaharov” [55]. Ministerul securității de stat al Moldovei s-a exprimat în această privință mai categoric. A atras atenția asupra cazurilor în masă de „taxare ilegală și estorcare de bani de către personalul de conducere a episcopiei Chișinăului (arhiereilor), în special, a candidaților la suplinirea locurilor de preot pentru oferirea slujbei”, făcând legătura dintre acest fenomen penibil și faptul că „mita este, de regulă, luată sub aparența colectelor în scopuri patriotice” [56].

O problemă importantă în activitatea lui Ieronim a fost deficitul de cadre care a afectat eparhia după război. În anii 1945-1946 episcopul a hirotonit în preoție 94 de persoane, inclusiv din rândul populației locale, care anterior au lucrat în instituțiile sovietice. Însă în ansamblu politica de cadre a lui Ieronim îi irita pe unii clerici locali. Ei considerau că episcopul cârmuitor ignora „preoțimea moldovenească locală la suplinirea funcțiilor de conducere în administrația bisericească” și le da „preferințe elementelor pur rusești” [57].

Ieronim nu prea făcea față haosului și dezorientării care cuprinseseră clerul moldovenesc după eliberarea Basarabiei. Sosirea „delegatului Patriarhiei Moscovei” nu a îndreptățit speranțele părții active a preoțimii că haosul din biserică va fi depășit. „Arhimandritul, scria Chirița, după cum s-a aflat ulterior, a fost delegat de patriarhia Moscovei doar cu misiunea de a se informa. El nu a manifestat nici o inițiativă, în afară de două deplasări în provincie. Biserica rămânea ca și mai înainte fără conducere, fragmentată, fiecare unitate era lăsată de capul ei. De aici a pornit mult rău. Cel mai mare rău nu a fost curmat nici până în prezent – este acțiunea blasfematoare a unor dascăli care și-au pus odăjdii preoțești, săvârșesc tot felul de ritualuri bisericești. Cel de-al doilea rău, la fel de mare, trecerea preoților din parohie în parohie, ținând seama doar de propriile considerente, uneori eminamente materiale, ceea ce contribuie la decăderea parohiilor zdruncinate și fără aceasta. Cel de-al treilea rău, mai capabil de a da naștere la consecințe nedorite este formula arbitrară de pomenire a autorității bisericești, care variază de la parohie la parohie: unii îi pomenesc pe foștii arhierei români, alții pe patriarhul român Nicodim, alții doar pe „patriarhii ortod(ocși) de răsărit” și doar o mică parte pomenește actuala autoritate duhovnicească rusă” [58].

Părerea lui Chirița a coincis în mod surprinzător cu aprecierile serviciilor speciale. În anul 1946 adjunctul ministrului securității de stat al RSS Moldovenești a făcut o legătură directă între cazurile „de atitudine negativă față de biserica ortodoxă rusă” și acțiunile cârmuitorului eparhiei Chișinăului, episcopului Ieronim. Potrivit datelor securității de stat, dușmanii și răuvoitorii lui Ieronim s-au folosit de gafele și greșelile lui reale. În 1946 adjunctul ministrului securității de stat al RSS Moldovenești informa că „au fost depistate cazuri de atitudine negativă față de biserica ortodoxă rusă. Această muncă este dusă sub stindardul nemulțumirii de acțiunile cârmuitorului eparhiei Chișinăului, episcopului Ieronim, care, chipurile, ignoră preoțimea moldovenească locală la suplinirea funcțiilor de conducere în administrația bisericească și le acordă avantaje elementelor pur rusești. Acțiunile patriotice desfășurate de patriarhia Moscovei prin intermediul episcopului sunt ignorate de mănăstiri și în fond nu sunt desfășurate. În jurul persoanei episcopului sunt răspândite diferite scorniri calomnioase care îi subminează prestigiul de conducător bisericesc” [59].

Mai amănunțit, cu fapte și detalii, a relatat despre activitatea lui Ieronim în eparhie, la sfârșitul anului 1946, Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, Romenski: „Administrația eparhială ca atare nu există. Toate treburile bisericești din eparhie sunt administrate de episcopul în persoană și tot el rezolvă toate chestiunile vieții interne bisericești și mănăstirești. Pe lângă episcop este un anchetator pe chestiuni bisericești și în teritoriu arhiereii. Pe lângă audierea vizitatorilor și rezolvarea chestiunilor din viața internă bisericească, episcopul oficiază periodic slujbe la catedrala din Chișinău, precum și se deplasează în teritoriu la mănăstiri și în parohii pentru supravegherea și controlul activității lor, dar aceste deplasări au mai curând un caracter pur formal”. P. Romenski, la fel ca și Ministerul Securității de Stat a RSS Moldovenești, îi reproșa lui Ieronim faptul că el nu pătrunde suficient de adânc în viața internă și activitatea bisericilor și a preoțimii și de aceea nu exercită influența pozitivă necesară asupra clericilor [60].

Potrivit spuselor împuternicitului, episcopul nu se bucura de autoritate în mediul preoțimii, care era nemulțumită de administrarea prestată de el. Cauza acestei atitudini, după cum afirma Romenski, consta în „comportamentul lipsit de tact și de cultură a lui Ieronim cu preoțimea”: în timpul audiențelor acordate preoțimii episcopul „își permite să fie brutal, de exemplu, îi numește pungași și așa mai departe; au fost cazuri când el refuza să-i acorde audiență sau, mâniindu-se, îi alunga (așa s-a întâmplat cu preoții Murea, Plămădeală și alții). Odată, în timpul unei deplasări prin eparhiei, Ieronim a sosit în s. Nimereuca, raionul Vertiujeni, județul Soroca și, când l-a descoperit acolo pe un oarecare preot Jovneac Mihail, care nu fusese numit de el și nici înregistrat, dar care oficia slujbe, l-a chemat să-i dea explicații și în fața oamenilor s-a năpustit asupra lui cu biciul”. În acest incident a fost nevoit să se implice secretarul sovietului sătesc. Iar Ieronim a fugit în grabă din sat cu mașina” [61].

Prin astfel de fapte și acțiuni, considera Romenski, Ieronim se compromitea ca episcop. Totodată, împuternicitul era convins că deși „în rândul preoțimii locale sunt destul de multe elemente dăunătoare, de orientare proromânească, reacționare, diferite persoane dubioase, șarlatani și escroci, aceasta însă nu poate justifica acțiunile incorecte ale episcopului, deoarece toate aceste fapte și acțiuni ale lui sunt interpretate de preoțime în felul său, nu în interesele noastre, și pot servi drept materiale pentru partea reacționară a preoțimii în activitatea ei dușmănoasă” [62]. Succesorul lui Ieronim în funcția de arhiereu cârmuitor, Venedict, a făcut ulterior aluzii la abuzurile financiare ale predecesorului: cică, a preluat eparhia de la Ieronim în pagubă [63]. Toate acestea, amplificate de zvonuri și condimentate cu intrigi, au subminat definitiv prestigiul chiriarhului. La începutul anului 1947 patriarhul Moscovei l-a rechemat pe Ieronim din Moldova sovietică.

„Compromisul serghianist” și temeiurile juridice ale depășirii crizei bisericești

Premisele soluționării problemelor eparhiale stringente au fost create în august 1945, când Sovietul Comisarilor Poporului al URSS a definit statutul bisericii ortodoxe și a stabilit pentru ea limitele permisibilului. Abia peste 5 luni aceasta hotărâre de importanță principială a ajuns până la autoritățile locale moldovenești. Directiva adjunctului președintelui Sovietului Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești, M. M. Radul, din 11 ianuarie 1946 a adus la cunoștința președinților comitetelor executive județene, orășenești și raionale decizia de importanță principială pentru biserica ortodoxă – hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al URSS din 22 august 1945 nr. 2137-546s [64]. Prin acest act dispozitiv comunităților parohiale și mănăstirilor le-au fost acordate drepturi limitate de persoană juridică. Li s-a permis să procure mijloace de transport, să producă odoare bisericești și obiecte de cult religios, să le vândă aceste obiecte comunităților de credincioși, să închirieze, să construiască și să cumpere în proprietate case pentru trebuințe bisericești. Toate acestea, bineînțeles, sub controlul și cu permisiunea împuterniciților Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în republici, ținuturi și regiuni. Parohiile puteau să deschidă conturi curente în instituțiile Băncii de Stat a URSS pentru păstrarea mijloacelor bisericești. În biserici se permitea colectarea donațiilor atât pentru nevoile bisericești, cât și în scopuri publice și de stat (în natură și în bani) [65].

Comunităților ortodoxe le-a fost rezervat dreptul „de a săvârși fără vreo permisiune specială pentru aceasta slujbe în bisericile și casele de rugăciune deschise și înregistrate potrivit normelor în vigoare în parohiile lor, să desfășoare adunările generale ale enoriașilor și ședințele consiliului bisericesc și ale comisiei de revizie”. (În afara clădirilor bisericești, de exemplu, în casele particulare, precum și sub cerul liber slujbele și adunările enoriașelor erau interzise). Nu era nevoie de puneri de acord speciale nici pentru organizarea procesiunilor religioase în jurul clădirii bisericii, drumurilor crucii și sfințirilor apei de sărbătorile Bobotezei și Înjumătățirii Praznicului – cu condiția „să nu fie perturbată circulația stradală normală”. Ce-i drept, drumurile crucii și slujbele sub cerul liber atât de îndrăgite de moldoveni (de exemplu rugăciunile în câmp pentru încetarea secetei etc) au fost interzise. De acum înainte puteau fi neîmpiedicat trase clopotele și săvârșite „unele ritualuri religioase acasă la credincioși la invitația acestora” [66].

La rândul său, Sovietul Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești le-a interzis categoric autorităților locale „să închidă în mod arbitrar bisericile și casele de rugăciune”, să evacueze bisericile din încăperile închiriate, precum și din clădirile instituțiilor de stat și obștești (școli, cluburi etc), ocupate de comunități în perioada ocupației germano-române. Pentru astfel de acțiuni era necesar acordul împuternicitului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și chiar permisiunea specială a Sovietului Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești [67].

La 29 mai 1946 guvernul sovietic a adoptat hotărârea specială nr. 1130-463 „Cu privire la mănăstirile ortodoxe”. Aceasta le atribuia mănăstirilor existente terenurile de pământ aflate în folosința lor (pământ arabil, imașuri, grădini, livezi, vii și altele) pentru utilizarea colectivă de către călugări și obliga Sovietele miniștrilor ale republicilor, cu condiția prezentării demersului corespunzător și a avizului împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse să le repartizeze terenuri mănăstirilor ortodoxe care nu aveau pământ din contul celor mai apropiate terenuri libere din fondul de stat cu calculul de cel mult de 0.15 ha pentru fiecare persoană care se afla în mănăstire. Mănăstirilor li s-a permis să dețină vite de muncă și productive, păsări și inventarul agricol necesar [68].

În noiembrie 1946 Sovietul Miniștrilor al RSS Moldovenești a adaptat aceste decizii principiale ale Kremlinului la condițiile locale [69]. Mănăstirilor ortodoxe moldovenești le-au fost atribuite terenurile aflate în folosința lor (pământ arabil, grădini, livezi, vii, iazuri și lacuri). În decursul a două săptămâni organele de reglementare a regimului proprietăților funciare trebuia să „efectueze măsurătoarea terenurilor utilizate de mănăstiri, precum și să perfecteze documentația corespunzătoare. A fost interzisă înstrăinarea și sechestrarea cu de la sine putere a terenurilor de la mănăstiri, precum și amplasarea organizațiilor de stat și obștești, a întreprinderilor și instituțiilor pe teritoriul mănăstirilor sau utilizarea construcțiilor și pământurilor repartizate mănăstirilor [70].

Concomitent, Sovietul Miniștrilor al Moldovei sovietice a dispus ca ministerul învățământului, la 1 decembrie 1946, „să evacueze din clădirile mănăstirii Hârbovăț casa de copii și să o mute în altă încăpere în afara teritoriului mănăstirii”. Din aceeași mănăstire a fost evacuat centrul de colectare a cerealelor și depozitele „Zagotzerno”. Iar ministerul sănătății republicii urma să scoată din mănăstirea de bărbați Hâncu căminul muncitorilor gospodăriei auxiliare a sanatoriului din Vorniceni. De la politica generală de consolidare a statutului patrimonial al mănăstirilor au fost făcute doar câteva derogări. Pe teritoriul mănăstirii Curchi a fost menținută întreprinderea de industrie forestieră din Orhei, iar puținii călugări de la mănăstirea Condrița, pe teritoriul căreia era amplasată școala republicană de pădurari, s-a propus să fie mutați la mănăstirea de bărbați Hâncu. În anul 1946 a fost evacuat căminul muncitorilor gospodăriei auxiliare a sanatoriului de tuberculoză din Vorniceni și casa de copii din mănăstirea Hârbovăț. Centrul „Zagotzerno”, în pofida hotărârilor și dispozițiilor suplimentare ale Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești privind evacuarea lui, mai rămânea încă pe teritoriul mănăstirii Hârbovăț. În primăvara anului 1947, în cadrul măsurilor urgente de combatere a distrofiei, comitetul executiv raional Bravicea și comitetul executiv județean Orhei, cu acordul benevol al mănăstirilor, au organizat în clădirea nelocuită de după gardul mănăstirii de bărbați Hârbovăț în care anterior se afla casa de copii, un spital provizoriu pentru copiii distrofici. Dar dat fiind că „acești copii erau în marea lor majoritate orfani și după însănătoșire nu aveau unde să fie trimiși, spitalul respectiv s-a transformat în casă de copii [71].

În luna mai 1947, peste jumătate de an după adoptarea de către guvernul Moldovei a hotărârilor principiale privind mănăstirile, au fost luate sub protecția statului cele mai valoroase monumente de arhitectură bisericească din republică: biserica Sfântul Gheorghe din secolul 17, Catedrala Veche, Biserica Măzărache, biserica Sfântul Ilie din secolul 18, ansamblul Catedralei noi (catedrala, clopotnița, arcul de triumf) din anul 1835 – la Chișinău; biserica de piatră din secolul 18 sin Căușenii Noi; catedrala din Orhei și două biserici rupestre din secolul 18 în județul Orhei. În plus au mai fost luate sub protecția statului șapte ansambluri arhitectonice (sau construcții aparte) de mănăstiri moldovenești [72].

Hotărârile cu privire la mănăstiri au avut o importanță principială pentru Moldova. Lăcașurile, chiar și în pofida declinului lor postbelic, au contribuit la păstrarea tradiției ortodoxe. Desigur că acestea erau niște mănăstiri deosebite. Ele se prezentau într-o măsură mai mare ca niște comunități economice ale călugărilor. Împuterniciții Consiliului au afirmat mult timp că ele nu au nici o semnificație în calitate de centre religioase și locuri de pelerinaj pentru credincioși, „deoarece în ele nu sunt nici un fel de obiecte și relicve sfinte” [73]. Cu toate că această frază era preluată dintr-un document în altul, ea nu era întru totul veridică. Mănăstirea de bărbați Hârbovăț era vestită înainte de război datorită icoanei făcătoare de minuni care a fost inclusă în calendarul bisericii ortodoxe ruse, iar ziua ei era marcată în fiecare an la 14 octombrie. Grație acestei icoane, mănăstirea a căpătat o mare popularitate în rândul credincioșilor [74]. Protoiereul V. Mihalaș comunică următoarele despre această icoană: „În această mănăstire se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită de la Hârbovăț, dăruită în anul 1790 de soția colonelului rus Nicolai Albaduev, care a fost strivit de un cal la poarta mănăstirii. Conform unei tradiții statornicite, începând cu anul 1859, această Icoană făcătoare de minuni se află la mănăstirea doar în perioada de vară (6 luni), iar în restul timpului este mutată cu mare pietate pentru închinare de la 1 octombrie, de sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, la biserica Mitropoliei din orașul Chișinău, de unde la 23 aprilie, de sărbătoarea Marelui Mucenic Gheorghe se întoarce la mănăstire cu aceeași pietate și venerație” [75]. (În documente nu au fost depistate date despre mutarea icoanei de la mănăstire la Chișinău în perioada sovietică. Sunt unele mărturii că icoana se afla la mănăstire în anul 1940).

Oricum ar fi, cu obiecte sfinte și icoane făcătoare de minuni sau fără ele, mănăstirile, chiar și fără a fi centre de pelerinaj activ, contribuiau la unirea și consolidarea credincioșilor moldoveni din împrejurime în dificilii ani postbelici. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Romenski, acuza lăcașurile de faptul că ele „deja prin natura lor ca atare sunt un focar al fanatismului religios” [76]. Cu toate că frecventarea de către credincioși a bisericilor de la mănăstiri nu era deosebit de mare, lăcașurile, după aprecierea împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, își păstrau influența asupra populației și jucau „un rol mare în răspândirea religiozității”. Aceasta se explica prin faptul că ”călugării fiind cu toții originari din satele moldovenești, mențin relații vaste cu populația. Fiecare călugăr și călugăriță are printre țărani multe rude și cunoscuți apropiați cu care se află în permanentă comunicare, fiind deseori la aceștia acasă sau primindu-i la ei, la mănăstire. Unii țărani apelează la călugări, cerându-le diferite sfaturi în chestiuni de familie